Gradina Botanica din Bucuresti in anul 1938

La capătul aleii de intrare în Grădina Botanică din Bucureşti – sau, dacă vreţi, la terminarea periplului prin grădină –, vizitatorii anilor 1938-1945 erau întîmpinaţi de un mic edificiu plat, ale cărui streşini largi, cu olane, încununau cu umbra lor suprafeţe calme, văruite, alternate de ritmul liniştit al golurilor în formă de arcadă. Doi stîlpi simpli, placaţi cu piatră de Başchioi, susţineau, deasupra uşii de intrare, un portic amintind imaginea cerdacului tradiţional. Terase largi, cu dale mari de piatră, aşternute la umbra plopilor din spate, ofereau publicului locuri agreabile pentru consumarea unei băuturi răcoritoare, îngheţate, cafele sau ceai. Era bufetul-cofetărie al Grădinii Botanice, realizat după proiectul arhitectului Octav Doicescu, în acest scop, după modelul altor importante grădini botanice europene. Doicescu reuşise, în perioada interbelică, împreună cu alţi arhitecţi – precum Henrieta Delavrancea-Gibory, Nicolae Cucu, Ion Boceanu –, să-şi găsească o formă de sinteză între modernism şi arhitectura tradiţională, unind simplitatea geometrică a volumelor cu romantismul poetic al arhitecturii populare.

După bombardamentul din 4 aprilie 1944, clădirea a fost refăcută destul de rudimentar; pe parcursul timpului, zugrăveala cu var a fost înlocuită cu o tencuială standard gris passe-partout, iar olanele învelitorii – înlocuite cu tablă care rugineşte inexorabil. Destinaţia ei actuală cuprinde spaţii pentru cercetare şi administraţie, ceea ce permite menţinerea clădirii într-o stare acceptabilă.

Dar aceasta este o perspectivă minimal-optimistă. De fapt, atît prin schimbarea aspectului cît şi a destinaţiei sale publice iniţiale, opera lui Doicescu a dispărut într-un anonimat cenuşiu. E şi acesta un semn al ignoranţei şi al indiferenţei cu care este, de cele mai multe ori, tratată opera unui arhitect, chiar dacă el este considerat unul dintre reperele culturii româneşti contemporane. Înaltul for de ştiinţă care este Universitatea Bucureşti, ce deţine şi administrează Grădina Botanică, ar avea prilejul recuperării onorante a acestei valori patrimoniale de înalt mesaj cultural, considerată în prezent doar ca un bun de inventar, cu funcţiune strict utilitară. Restaurarea în forma iniţială a lucrării lui Doicescu şi redarea funcţiunii sale de spaţiu public ar constitui un elegant gest de reverenţă faţă de marele arhitect şi faţă de cultura modernă românească. Desigur că o asemenea operaţie necesită, pe de o parte, găsirea unor fonduri importante de finanţare (sponsorizări, fonduri europene etc.). Pe de altă parte, revenirea – fie şi parţială – la funcţiunile ei iniţiale, de terasă-cofetărie-ceainărie, oferită publicului ca loc de loisir, ar putea să implice un parteneriat public/privat benefic pentru operaţiunile de restaurare. În acelaşi timp, o asemenea acţiune presupune efectuarea unor studii şi proiecte pentru o relocare a funcţiunilor administrative şi ştiinţifice actualmente adăpostite aici (sau a unora dintre ele). Dar, mai ales, e necesară depăşirea unor tabuuri mentale ce par să blocheze o asemenea idee (Ce să caute un comerţ alimentar în incinta unei înalte instituţii ştiinţifice?…), ignorîndu-se chioşcurile şi tea-room-urile din Kew Gardens sau Kenwood, cofetăriile nelipsite din orice mare muzeu al lumii. Cu siguranţă că vizitatorii obişnuiţi ai Grădinii Botanice – studenţi, pensionari sau bunici cu nepoţi – ar fi încîntaţi de posibilitatea de a se relaxa agreabil, în ambianţa arhitecturii create de un maestru al armoniei formelor simple şi delicate…

Din nefericire, cazul „pavilionului“ din Grădina Botanică relevă, de fapt, o stare de spirit mai amplă, cu privire la moştenirea arhitecturală şi la arhitecţii care au creat, în decursul vremii, imaginea actuală a oraşelor noastre. Izolat, ici şi colo, pe unele clădiri considerate excepţionale au apărut plăcuţe de patrimoniu – mici şi aproape ilizibile –, care consemnează şi numele arhitectului autor. Bucureştiul şi mai toate oraşele ţării îşi datorează în mare parte aspectul şi mesajul cultural, pe care îl transmit de-a lungul timpului, unor personalităţi ca Ion Mincu, Petre Antonescu, Grigore Cerchez, Ghika-Budeşti, Duiliu Marcu, Horia Creangă, G. M. Cantacuzino, Henrieta Delavrancea-Gibory, dar şi unei lungi serii de profesionişti talentaţi şi oneşti, care s-au aliniat ideilor marilor maeştri. Dar se vede că funcţia utilitară a arhitecturii o copleşeşte pe cea culturală şi aşterne, în mentalul public, peste numele arhitectului, umbra anonimatului. Doar meşterul Manole a rămas…

un articol de Mihail CAFFE* în “Dilema”

*profesor şi arhitect